Felie de diplomație

Un măr căzuse din pom prea devreme.

Nimeni nu știa că l-a durut căzătura, 

fiindcă nu plângea.

(Unii spun că tăcerea e de aur

Dar cu ce e mai prețios aurul decât înțelegerea celorlalți?)

La venirea toamnei, au căzut și alte mere, toate deodată,

dar acestea erau mari și frumoase.

În avalanșa aceea neașteptată,

Zgomotul atingerii lor îl cutremura ca într-un seism.

Dar el ce putea să spună

dacă aurul tăcerii, în strălucirea lui,

orbea cuvintele

și acestea nu mai găseau calea

să iasă din gură?

Cum crește iubirea

Seamăn o notă,
crește o melodie.
Cine-o cântă?
Eu cu tine –
inima mea
cu inima ta…
și din aceste flori
semănăm o grădină
de amintiri stropite cu iubire.

Semeni o melodie,
îi cresc petale de armonie.
Cine seamănă?
Eu cu tine –
inima mea
cu inima ta…
Iubirea seamănă iubire.

Ea este celula –
motivul pentru care
fraza mea
cu fraza ta
fac cea mai atipică perioadă!

Stați o clipă…

Hai să luăm o “parcă” și niște vâsle
și să călătorim până-n tărâmul copilăriei,
care e la o secundă distanță
de lumea rea… lă…

Plutim pe valurile
din ceștile de ceai pentru păpuși…
urmărim fluturii în zborul lor către rai,
căci ochii de copil nu se-ngustează ca ai bătrânilor
ci, mari de mirare,
măresc orizontul
și-l fac tot mai mic.

Nu e loc de cioburi sau de inundații,
Toate curg domol ca un râu.
(Și-așa, noi suntem aproape de nori,
ne uităm de sus la ce cade pe pământ.
Apropo, nu există nici ultraviolete –
acesta-i un cuvânt prea greu pentru cei mici.
Grijile adulților au fost lăsate “la parter”.)

Peste toate-acestea, însă, domnește un haiduc…
nimeni nu știe de unde vine și încotro se-ndreaptă.
În tot acest timp, el era în “parcă”, lângă noi
și parcă nu era.
Când bogăția ne umple viața
Vine tiptil să ne smulgă clipe… ore… ani
dar ni le va da mereu înapoi
când vom fi rămas săraci.

Ajunși, acum, în acest moment de sărăcie,
(după călătoria noastră lungă,
nu mai lungă ca anul școlar
și vacanța de vară…
parcă s-au întâmplat cât am clipit!),
ne întrebăm:
Cât de mare e cea mai mare
unitate de timp?
Ochii de copil parcă reușeau s-o măsoare.
Primii ani de viață…
parcă eram și noi acolo…
într-o “parcă”.

Pe unde umbli?

Mi-e dor să fiu îndrăgostită…
Sus să fie jos…
Pământul – plat,
dar infinit de mare;
pe care să-l cutreier
cu el de mână
în lung și-n lat.

Mi-e dor de parfumul hainelor lui
câteodată transpirate
pe care le vedeam
ca petalele unui trandafir,
din care se scurg, mici și proaspete, ca secundele tinereții,
picături de rouă…
ce se vor usca într-o clipă,
rămânând doar amintirea.

Până atunci, în secundele care vor trece
presupusul iubit
va călători – ba va veni, ba va pleca
lăsându-mi inima rece;
în care, totuși, se zbate o flacără nestinsă –
care nu se vede, dar trăiește
(ca dorul meu de-a fi îndrăgostită).

Durerea aceea și lacrimile
care îmi aduc aminte de hainele lui transpirate
Sunt mult mai dulci
decât imaginea solitară, cu privire de gheață,
la care, în fiecare dimineață mă uit în oglindă,
mărturisindu-i cu un adânc oftat:
“Mi-e dor să fiu îndrăgostită!”