Felie de diplomație

Un măr căzuse din pom prea devreme.

Nimeni nu știa că l-a durut căzătura, 

fiindcă nu plângea.

(Unii spun că tăcerea e de aur

Dar cu ce e mai prețios aurul decât înțelegerea celorlalți?)

La venirea toamnei, au căzut și alte mere, toate deodată,

dar acestea erau mari și frumoase.

În avalanșa aceea neașteptată,

Zgomotul atingerii lor îl cutremura ca într-un seism.

Dar el ce putea să spună

dacă aurul tăcerii, în strălucirea lui,

orbea cuvintele

și acestea nu mai găseau calea

să iasă din gură?

Cum crește iubirea

Seamăn o notă,
crește o melodie.
Cine-o cântă?
Eu cu tine –
inima mea
cu inima ta…
și din aceste flori
semănăm o grădină
de amintiri stropite cu iubire.

Semeni o melodie,
îi cresc petale de armonie.
Cine seamănă?
Eu cu tine –
inima mea
cu inima ta…
Iubirea seamănă iubire.

Ea este celula –
motivul pentru care
fraza mea
cu fraza ta
fac cea mai atipică perioadă!

Stați o clipă…

Hai să luăm o “parcă” și niște vâsle
și să călătorim până-n tărâmul copilăriei,
care e la o secundă distanță
de lumea rea… lă…

Plutim pe valurile
din ceștile de ceai pentru păpuși…
urmărim fluturii în zborul lor către rai,
căci ochii de copil nu se-ngustează ca ai bătrânilor
ci, mari de mirare,
măresc orizontul
și-l fac tot mai mic.

Nu e loc de cioburi sau de inundații,
Toate curg domol ca un râu.
(Și-așa, noi suntem aproape de nori,
ne uităm de sus la ce cade pe pământ.
Apropo, nu există nici ultraviolete –
acesta-i un cuvânt prea greu pentru cei mici.
Grijile adulților au fost lăsate “la parter”.)

Peste toate-acestea, însă, domnește un haiduc…
nimeni nu știe de unde vine și încotro se-ndreaptă.
În tot acest timp, el era în “parcă”, lângă noi
și parcă nu era.
Când bogăția ne umple viața
Vine tiptil să ne smulgă clipe… ore… ani
dar ni le va da mereu înapoi
când vom fi rămas săraci.

Ajunși, acum, în acest moment de sărăcie,
(după călătoria noastră lungă,
nu mai lungă ca anul școlar
și vacanța de vară…
parcă s-au întâmplat cât am clipit!),
ne întrebăm:
Cât de mare e cea mai mare
unitate de timp?
Ochii de copil parcă reușeau s-o măsoare.
Primii ani de viață…
parcă eram și noi acolo…
într-o “parcă”.

Pe unde umbli?

Mi-e dor să fiu îndrăgostită…
Sus să fie jos…
Pământul – plat,
dar infinit de mare;
pe care să-l cutreier
cu el de mână
în lung și-n lat.

Mi-e dor de parfumul hainelor lui
câteodată transpirate
pe care le vedeam
ca petalele unui trandafir,
din care se scurg, mici și proaspete, ca secundele tinereții,
picături de rouă…
ce se vor usca într-o clipă,
rămânând doar amintirea.

Până atunci, în secundele care vor trece
presupusul iubit
va călători – ba va veni, ba va pleca
lăsându-mi inima rece;
în care, totuși, se zbate o flacără nestinsă –
care nu se vede, dar trăiește
(ca dorul meu de-a fi îndrăgostită).

Durerea aceea și lacrimile
care îmi aduc aminte de hainele lui transpirate
Sunt mult mai dulci
decât imaginea solitară, cu privire de gheață,
la care, în fiecare dimineață mă uit în oglindă,
mărturisindu-i cu un adânc oftat:
“Mi-e dor să fiu îndrăgostită!”

Mărul cu autism

Uniforme roșii…
ca sângele ce iese
din inima străpunsă de durere.
Pereții de sticlă…
clădiți din lacrimi de cristal
ale celor drepți
ce-au vrut să spele nedreptatea
celor ce joacă murdar.

Toate merele au uniforme roșii…
sânge roșu…
Dar un măr cu sânge albastru,
ce varsă râuri și oceane amare
din cauza lor…
“Miroase a creier spălat.”
se gândește.
“De ce-ar trebui eu să mă-mbrac în violet?”
(era clar că nu putea să se facă roșu).

Într-o clipă, o pală de înțelepciune
trecu ușor pe lângă el
și-i șopti rar :
“Nu poți fi decât ceea ce ești.”
Atunci, mărul și-a dat seama
că o adiere de adevăr
e mai puternică
decât curenții de minciună și răutate,
care oricum nu băteau dincolo
de pereții de sticlă.

Ce poate să-nsemne o foaie goală

Stau. Pur și simplu stau…
Nu am inspirație…
Inspir. Expir. Inspir… și tot așa,
până-mi vine ceva în cap
prin sângele din vine,
care în tot timpul acesta,
parcă a încetat să mai curgă.
(Oricine ar trebui să știe
că inspirația face parte
din sângele unui artist
care creează.)

Trec câteva ore…
Mă fac țurțuri.
Într-o minte rece
la care-a ajuns doar oxigen,
dar nici un pic de inspirație,
ninge.
Alb. Totul e alb.
Foaia goală, mintea goală…
Voi pica pe jos, de nervi…
și mă voi sparge… și mă voi topi.
Mintea face ce vrea ea.
Se va încălzi doar
când nu voi mai avea nevoie.
Deocamdată, ea hoinărește
în câmpiile unui univers necunoscut
și, desprinsă de realitate,
se va pierde…

Trec mai multe ore…
Stau. Pur și simplu stau…
Mă uit, din greșeală,
la covorul de zăpadă imaculat
pe care-l lăsase mintea mea
pe birou,
ca o ilustrată
trimisă din neant.
Brusc, se-ntoarce din vacanță.
M-am gândit
(Repet, M-AM GÂNDIT)
ce poate însemna
o foaie goală…
Așa am scris aceste versuri.

Chiar o simplă coală de hârtie
(fiind de fapt o imagine foarte expresivă)
îți poate arăta că
atunci când simți
că muza ta doarme buștean
(și că sângele tău e fără culoare,)
de fapt, ai
inspirație wi-fi,
pentru că,
O FOAIE GOALĂ POATE SĂ-NSEMNE
ORICE-ȚI TRECE PRIN MINTE.

Cântecul de adormit omul din mine

Cântecul de adormit omul din mine
E mai mult ca un marș funerar…
Un marș funerar, nu un recviem!
Dacă ce-a rămas din mine și-ar aminti
De omul din mine
M-aș trezi.
Și dacă m-aș trezi,
Aș fi iar om.

Ca să auziți, totuși, cum sună,
Trebuie să-l interpretați deodată cu mine,
Așa că,
Iată partitura:

Patru pătrimi, fără tonalitate.
N-avem timp de prea multe întrebări,
Pentru că,
De fapt, aici e loc doar de una singură,
O celulă care stă
La baza acestei construcții,
Fundația casei în care va adormi
Omul din mine –
Refrenul…
care, repetându-se de prea multe ori în mintea ta,
Te va orbi, în loc să te-asurzească.
(Asta a fost un fel de atenționare.)

Dacă sunteți foarte curioși, vom sări direct la întrebare
(Să nu spuneți că nu v-am avertizat):
Dacă omul din mine ar dispărea,
Ce aș fi?