Pe unde umbli?

Mi-e dor să fiu îndrăgostită…
Sus să fie jos…
Pământul – plat,
dar infinit de mare;
pe care să-l cutreier
cu el de mână
în lung și-n lat.

Mi-e dor de parfumul hainelor lui
câteodată transpirate
pe care le vedeam
ca petalele unui trandafir,
din care se scurg, mici și proaspete, ca secundele tinereții,
picături de rouă…
ce se vor usca într-o clipă,
rămânând doar amintirea.

Până atunci, în secundele care vor trece
presupusul iubit
va călători – ba va veni, ba va pleca
lăsându-mi inima rece;
în care, totuși, se zbate o flacără nestinsă –
care nu se vede, dar trăiește
(ca dorul meu de-a fi îndrăgostită).

Durerea aceea și lacrimile
care îmi aduc aminte de hainele lui transpirate
Sunt mult mai dulci
decât imaginea solitară, cu privire de gheață,
la care, în fiecare dimineață mă uit în oglindă,
mărturisindu-i cu un adânc oftat:
“Mi-e dor să fiu îndrăgostită!”