Stați o clipă…

Hai să luăm o “parcă” și niște vâsle
și să călătorim până-n tărâmul copilăriei,
care e la o secundă distanță
de lumea rea… lă…

Plutim pe valurile
din ceștile de ceai pentru păpuși…
urmărim fluturii în zborul lor către rai,
căci ochii de copil nu se-ngustează ca ai bătrânilor
ci, mari de mirare,
măresc orizontul
și-l fac tot mai mic.

Nu e loc de cioburi sau de inundații,
Toate curg domol ca un râu.
(Și-așa, noi suntem aproape de nori,
ne uităm de sus la ce cade pe pământ.
Apropo, nu există nici ultraviolete –
acesta-i un cuvânt prea greu pentru cei mici.
Grijile adulților au fost lăsate “la parter”.)

Peste toate-acestea, însă, domnește un haiduc…
nimeni nu știe de unde vine și încotro se-ndreaptă.
În tot acest timp, el era în “parcă”, lângă noi
și parcă nu era.
Când bogăția ne umple viața
Vine tiptil să ne smulgă clipe… ore… ani
dar ni le va da mereu înapoi
când vom fi rămas săraci.

Ajunși, acum, în acest moment de sărăcie,
(după călătoria noastră lungă,
nu mai lungă ca anul școlar
și vacanța de vară…
parcă s-au întâmplat cât am clipit!),
ne întrebăm:
Cât de mare e cea mai mare
unitate de timp?
Ochii de copil parcă reușeau s-o măsoare.
Primii ani de viață…
parcă eram și noi acolo…
într-o “parcă”.

Advertisements